Sume încasate de transportator și nedepuse comerciantului: condițiile de ajustare a TVA și de deductibilitate a pierderii

Problema nu este că firma A nu și-a încasat clienții. Clienții și-au achitat obligațiile. Problema este că banii încasați în numele firmei A de firma B nu au mai fost remiși firmei A.

Această distincție schimbă radical tratamentul TVA.

Din punct de vedere economic, operațiunea este:

1. A vinde marfa către client;
2. clientul achită contravaloarea către persoana desemnată de A;
3. B încasează banii în numele și pentru A;
4. B are obligația să remită banii lui A;
5. B nu îi mai remite.

Prin urmare, după momentul în care B încasează banii, nu mai avem o creanță comercială față de client.

Avem o creanță a societății A față de B, reprezentând bani încasați pentru A și nerevărsați.

Aș considera mult mai corectă o evidență de tip:

461 = 5125

sau, dacă se dorește o analitică distinctă, un cont de terți/alte creanțe deschis special pentru B.

Ulterior, dacă se constată că suma nu mai poate fi recuperată:

6588 = 461

cu toate documentele justificative aferente.

Art. 287 din Codul fiscal permite ajustarea bazei de impozitare, în anumite condiții, atunci când contravaloarea bunurilor/serviciilor nu poate fi încasată, inclusiv în situația falimentului beneficiarului.

Dar aici beneficiarul livrării nu este B.

ART. 287 – Ajustarea bazei de impozitare

Baza de impozitare se reduce în următoarele situații:

d) în cazul în care contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa ca urmare a intrării în faliment a beneficiarului sau ca urmare a punerii în aplicare a unui plan de reorganizare admis și confirmat printr-o sentință judecătorească, prin care creanța creditorului este modificată sau eliminată. Ajustarea este permisă începând cu data pronunțării hotărârii judecătorești de confirmare a planului de reorganizare, iar, în cazul falimentului beneficiarului, începând cu data sentinței sau, după caz, a încheierii, prin care s-a decis intrarea în faliment, conform legislației privind insolvența. Ajustarea se efectuează în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească de confirmare a planului de reorganizare, respectiv a celui în care s-a decis, prin sentință sau, după caz, prin încheiere, intrarea în faliment. În cazul în care intrarea în faliment a avut loc anterior datei de 1 ianuarie 2019 și nu a fost pronunțată hotărârea judecătorească definitivă/definitivă și irevocabilă de închidere a procedurii prevăzute de legislația insolvenței până la această dată, ajustarea se efectuează în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie 2019. Ajustarea este permisă chiar dacă s-a ridicat rezerva verificării ulterioare, conform Codului de procedură fiscală. Prin efectuarea ajustării se redeschide rezerva verificării ulterioare pentru perioada fiscală în care a intervenit exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată pentru operațiunea care face obiectul ajustării. În cazul în care, ulterior ajustării bazei de impozitare, sunt încasate sume aferente creanțelor respective, se anulează corespunzător ajustarea efectuată, corespunzător sumelor încasate, prin decontul perioadei fiscale în care acestea sunt încasate.

Exemplu:

Factura către client:

• marfă: 1.000 lei
• TVA: 210 lei
• total: 1.210 lei

Clientul îi plătește lui B 1.210 lei.

A trebuie să considere că:

creanța față de client = încasată integral.

Faptul că B a luat cei 1.210 lei și nu i-a transferat lui A nu transformă clientul într-un debitor neîncasat.

Prin urmare, nu as face ajustarea TVA colectate pentru aceste facturi.

Dacă A ar diminua TVA colectată invocând faptul că banii nu au ajuns în contul său, la control ANAF argumentul  inspectorilor va fi foarte simplu:

Beneficiarul a achitat factura. Cine a deturnat ulterior banii este o problemă între A și B și nu afectează faptul generator și baza de impozitare a livrării.

Aici consider că riscul fiscal este ridicat dacă se încearcă recuperarea TVA prin art. 287.

Impozitul pe profit este o problemă diferită

Codul fiscal are o regulă specială pentru pierderile la scoaterea din evidență a creanțelor.

Art. 25 alin. (4) lit. h) tratează ca nedeductibile pierderile aferente creanțelor, cu excepțiile expres prevăzute, printre care situațiile legate de reorganizare și închiderea procedurii de faliment.

ART 25 alun 4 lit h :

“h) pierderile înregistrate la scoaterea din evidență a creanțelor, pentru partea neacoperită de provizion, potrivit art. 26, precum și cele înregistrate în alte cazuri decât următoarele:

1. punerea în aplicare a unui plan de reorganizare confirmat printr-o sentință judecătorească, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2014;
2. procedura de faliment a debitorilor a fost închisă pe baza hotărârii judecătorești;
3. debitorul a decedat și creanța nu poate fi recuperată de la moștenitori;
4. debitorul este dizolvat, în cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic, sau lichidat, fără succesor;
5. debitorul înregistrează dificultăți financiare majore care îi afectează întreg patrimoniul; Norme metodologice
6. au fost încheiate contracte de asigurare; “

În paralel, art. 26 reglementează ajustările pentru deprecierea creanțelor.

Pentru anumite creanțe comerciale există, în prezent, posibilitatea deducerii în limita a 30%, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, inclusiv depășirea a 270 de zile de la scadență și celelalte condiții prevăzute de lege.

Dar aici apare o problemă foarte importantă:

creanța A față de B nu este, în esență, o creanță comercială rezultată dintr-o factură emisă de A către B pentru mărfuri sau servicii.

Este o creanță rezultată din nepredarea sumelor încasate pentru A.

Prin urmare, eu nu aș aplica automat procentul de 30% din art. 26.

Recunoașterea contabilă a pierderii

Poate fi justificată atunci când există suficiente probe că suma nu mai este recuperabilă sau că deprecierea este reală.

Deductibilitatea fiscală

Faptul că:

• B nu mai răspunde;
• B este în insolvență;
• s-a făcut plângere penală;
• persoanele nu au restituit banii;
• suma este foarte veche

nu înseamnă automat că suma este deductibilă fiscal.

Mai ales că art. 25 alin. (4) lit. h) instituie o regulă specială pentru pierderile din creanțe, asa cum am aratat mai sus.

Trebuie verificat în BPI/portalul instanțelor:

• existența dosarului de insolvență;
• data deschiderii procedurii;
• dacă este procedură generală sau simplificată;
• cine este administratorul judiciar/lichidatorul;
• termenul pentru declararea creanțelor;
• tabelul preliminar;
• tabelul definitiv;
• dacă procedura a ajuns deja în faliment;
• dacă există hotărâre de închidere a procedurii.

Legea 85/2014 prevede că creditorii ale căror creanțe sunt anterioare deschiderii procedurii trebuie să depună cererea de admitere în termenul stabilit prin hotărârea de deschidere.

Deci nu este suficient ca A să spună:

B este în insolvență, deci eu îmi recunosc pierderea.

A trebuie să își exercite efectiv drepturile de creditor.

Recomand depunerea unei  declarație de creanță împotriva lui B

Pentru acest lucru trebuie luat legatura cu un avocat specializat pe insolventa si  trebuie analizat dosarul concret și trebuie discutat imediat cu practicianul în insolvență/avocatul dacă există posibilitatea formulării cererii sau a unei cereri tardive, după situația procedurală concretă.

Dosarul trebuie fundamentat foarte bine.

Ar trebui sa aveti la dosar:

• contractul A-B;
• toate actele adiționale;
• împuternicirea bancară;
• facturile emise către clienți;
• chitanțele;
• AWB-urile;
• borderourile de livrare;
• dovezile că B a preluat banii;
• extrasele bancare;
• fișa analitică a contului;
• centralizatorul pe client;
• situația sumelor încasate de B;
• corespondența cu B;
• notificările de plată;
• plângerea penală;
• soluția organelor judiciare;
• orice document care demonstrează că B a recunoscut sau a confirmat încasarea banilor.

Aș face chiar un centralizator individualizat pe fiecare încasare.

Un punct juridic pe care nu l-aș ignora

Faptul că în contractul de transport nu există o clauză privind încasarea banilor este o vulnerabilitate.

Dar nu înseamnă neapărat că A nu poate demonstra mandatul/împuternicirea.

Din ceea ce descrieți, există un comportament repetat de ani de zile:

• B livrează;
• B încasează;
• A îi autorizează persoanele să depună bani;
• persoanele depun banii în contul A;
• operațiunea se repetă ani de zile.

Această conduită poate avea o valoare probatorie importantă.

Mai mult, faptul că A a emis împuternicire bancară persoanelor B pentru depunerea sumelor este o probă extrem de importantă.

De aceea, eu nu aș trata problema exclusiv contabil ci in mare parte este juridica mergand pe recuperarea prejudiciului intr-o cauza civila.

Faptul că plângerea penală a fost respinsă nu înseamnă că prejudiciul a dispărut

Dacă instanța/organul judiciar a concluzionat că fapta nu întrunește elementele unei infracțiuni, asta nu înseamnă automat: nu există prejudiciu civil.

Sunt două lucruri diferite: răspunderea penală ≠ răspunderea civilă/comercială.

 

Reglementare:

• Codul fiscal – Legea 227/2015 – art 287 ; art 25 ; art 26