Închirierea pe termen scurt (sub 30 de zile) a unui autoturism cu preluare din aeroportul Otopeni intră sub incidența art. 278 alin. (4) lit. d) din Codul fiscal, care spune clar: locul prestării este considerat locul unde mijlocul de transport este pus efectiv la dispoziția clientului. În acest caz, locul prestării este România, iar furnizorul polonez avea obligația să se înregistreze în scopuri de TVA în România și să emită factura cu TVA românesc de 19%. Polonezul trebuia să depună formularul 700 (preluat din 091) la ANAF pentru a obține un cod de TVA românesc sau să desemneze un reprezentant fiscal. Faptul că a emis factura fără TVA de România este o greșeală.

Taxa de administrare facturată cu TVA din Polonia este de asemenea greșită. Conform regulilor de la art. 278 alin. (2), locul prestării serviciilor generale este locul beneficiarului, adică România. Polonezul ar fi trebuit să trateze această taxă ca o prestare intracomunitară de servicii și să emită factura fără TVA, urmând ca tu să aplici taxare inversă (reverse charge). Faptul că a aplicat TVA polonez arată o aplicare incorectă a regimului de TVA.

Dacă polonezul refuza sa corecteze factura, tu vei trata tranzacția de închiriere ca o prestare de servicii intracomunitară: declari serviciul în Declarația 300 la rândul 7 și la rândul 22 (dacă autoturismul este folosit integral pentru activitatea economică). Raportezi serviciul în Declarația 390 cu cod “S” (prestare intracomunitară de servicii). Iar tranzacția de taxă administrare, o vei trata ca și o operațiune neimpozabilă în România, din moment ce ți-a colectat TVA polonez pe ea. Eventual o declari la rândul 30 din Declarația 300, dar nu este obligatoriu.

Subliniez că, din punct de vedere legal, închirierea pe termen scurt trebuia să fie facturată cu TVA românesc, conform art. 278 alin. (4) lit. d) din Codul fiscal. Iar în ceea ce privește taxa de administrare, aceasta trebuia să fie tratată prin mecanismul de taxare inversă, conform art. 278 alin. (2).

Dacă situația persistă, ia în calcul schimbarea furnizorului pentru a evita astfel de probleme recurente.

—

Este important să ții cont și de obligația privind veniturile nerezidenților. Pentru veniturile din închirierea autoturismului, obținute din România de către furnizorul polonez, acestea intră în categoria veniturilor impozabile conform art. 223 alin. (1) lit. k) din Codul fiscal, fiind vorba de servicii prestate pe teritoriul României. Dacă furnizorul polonez nu prezintă un certificat de rezidență fiscală, ești obligat să reții și să virezi un impozit de 16% la sursă din valoarea brută a chiriei.

Impozitul se declară în: Declarația 100, până la 25 ale lunii următoare în care s-a efectuat plata. Și în Declarația 207, până la 28 februarie anul următor.

Dacă furnizorul îți prezintă un certificat de rezidență fiscală din Polonia, venitul este impozabil exclusiv în Polonia, conform convenției de evitare a dublei impuneri România-Polonia. Totuși, chiar și în acest caz, trebuie să depui Declarația 207 pentru raportarea veniturilor plătite către nerezidenți.

Dacă ai plătit deja suma aferentă închirierii autoturismului către furnizorul polonez fără să reții impozitul la sursă, ai obligația de a aplica mecanismul de suta majorată, conform prevederilor art. 223 alin. (1) lit. k) și art. 224 alin. (4) din Codul fiscal. În acest caz, suma achitată către furnizor se consideră netul, iar tu, ca plătitor de venituri, trebuie să calculezi și să virezi impozitul pe venituri din România, suportând din propriile fonduri diferența. De exemplu, dacă ai achitat 1.000 de lei către furnizor, aceștia se consideră venit net, iar suma brută se determină aplicând formula pentru suta majorată: impozitul se calculează astfel: Impozit = 16% x valoare factură x 100 /84

După calcul, suma brută rezultată este de 1.190 lei, iar impozitul de reținut este 190 lei. Această sumă trebuie declarată în Declarația 100, conform termenului stabilit de art. 224 alin. (4), până pe data de 25 a lunii următoare plății. După depunerea declarației, vei achita impozitul către bugetul de stat. Totodată, conform obligațiilor declarative, în anul următor, vei include aceste venituri în Declarația 207, având termen-limită data de 28 februarie, indicând că impozitarea a fost realizată conform Codului fiscal din România, întrucât furnizorul nu a prezentat un certificat de rezidență fiscală.

Cheltuiala cu impozitul achitat în numele nerezidentului reprezintă, o cheltuială nedeductibilă fiscal la calculul impozitului pe profit, în conformitate cu art. 25 alin. (4) din Codul fiscal. Această cheltuială este tratată astfel deoarece tu, ca plătitor de venit, aveai obligația legală de a reține impozitul la sursă din suma datorată furnizorului. Dacă ai omis această reținere și ai suportat impozitul din resursele firmei, cheltuiala este în mod justificat considerată nedeductibilă. În esență, este o pierdere suportată de firma ta pentru o obligație care trebuia transferată către nerezident.

 

Reglementare:

• Codul Fiscal