Instanța supremă : Despre dreptul angajaților la plata concediului neefectuat
În interpretarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) raportat la prevederile art. 146 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, în ipoteza pretenţiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, izvorâte dintr-un drept actual, începe să curgă de la momentul încetării raportului de muncă.
Pentru intervalul care depăşeşte termenul de report de 18 luni prevăzut de art. 146 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul de a obţine compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă subzistă atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv angajatului posibilitatea de a exercita acest drept şi, respectiv, nu există atunci când angajatul s-a abţinut să îşi efectueze concediul anual plătit, deşi i s-a oferit această posibilitate.
Așa a decis, în esență, instanța supremă-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (denumită în continuare ÎCCJ) prin Decizia nr. 40/09.03.2026 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 665 din 11 august 2026 .
Important! Potrivit art. 521 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei ( în cazul de față de la data de 09.03.2026 ), iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I( în cazul de față de la data de 11 august 2026 ).
Trebuie să mai menționăm faptul că această decizie a instanței supreme a fost pronunțată întrucât, în practica instanțelor de judecată, s-a impus lămurirea unei noi probleme de drept: ” De când începe să curgă termenul de prescripţie de trei ani, prevăzut de dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în ipoteza pretenţiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, în raport cu dispoziţiile art. 146 alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora compensarea în bani a concediului de odihnă rămas neefectuat este posibilă doar în cazul în care părţile au încetat raporturile de muncă/serviciu?”
Amintim și faptul că, în stabilirea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie a dreptului la compensare, instanţa de trimitere- Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale- a operat o distincţie între momentul naşterii dreptului şi momentul la care acesta a devenit exigibil, susţinând necesitatea unei corelări cu prevederile art. 146 alin. (2) şi (3) din Codul muncii, dat fiind faptul că, după expirarea termenului de 18 luni prevăzut de lege, concediul de odihnă nu mai poate fi acordat în natură. În acest sens s-a pus în discuţie actualitatea dreptului supus prescripţiei, respectiv întinderea creanţei ce poate fi pretinsă.
S-a avut în vedere, în acest context, faptul că, potrivit art. 146 alin. (2) din Codul muncii, în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual. Cum, potrivit legii, acesta este intervalul de report maxim al dreptului la concediul de odihnă ce poate fi efectuat în natură, compensarea lui, în ipoteza în care nu este efectuat până la încetarea raportului de muncă, nu poate depăşi această limită temporală.
De aceea, dezlegarea referitoare la data de la care începe a curge termenul de prescripţie privind plata compensaţiei pentru concediul neefectuat nu ar fi fost suficientă pentru rezolvarea chestiunii deduse judecăţii, întrucât nu rezolva şi chestiunea vizată de instanţa de trimitere referitoare la problema întinderii dreptului, care, deşi nu a fost formalizată în întrebare, a fost menţionată în expunerea situaţiei şi a punctului de vedere. Deşi nu este legată direct de calculul termenului de prescripţie, perioada de report de 18 luni la care instanţele fac trimitere a fost relevantă pentru analiza actualităţii dreptului.
1. Care sunt dispoziţiile legale ce au fost analizate de către instanța supremă?
” Art. 146 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii– (1) Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.
(2) În cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual. (…)
(3) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.(…)
Art. 171 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii – (1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.(…)
Art. 268 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii –(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: (…) c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator; (…)”
2. Ce a presupus litigiul principal în discuţie?
Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul a solicitat plata contravalorii zilelor de concediu rămase neefectuate pentru un număr de 130 de zile de concediu, acumulate în intervalele cuprinse între 1 iulie 2008-2 februarie 2018 şi 14 ianuarie 2019-13 ianuarie 2020, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, şi pentru 16 zile de concediu, în perioada 2 februarie 2018-13 ianuarie 2019, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii.
La data sesizării Tribunalului Bucureşti, reclamantul, fost procuror cu grad de curte de apel, ce şi-a desfăşurat activitatea în diverse structuri ale Ministerului Public, fusese eliberat din funcţie în vederea pensionării, nemaisubzistând raporturi de serviciu între pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi reclamant.
Prin Sentinţa civilă nr. 6.082 din 6 noiembrie 2023, tribunalul a reţinut incidenţa prescrierii dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, invocând prevederile art. 171 alin. (1) şi pe cele ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând reţinerea incidenţei prescrierii dreptului material la acţiune.
La termenul de judecată din 10 septembrie 2024 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să se dea dezlegare chestiunii de drept mai sus menţionate.
Prin Încheierea pronunţată la 8 octombrie 2024 de căte Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale- instanța de trimitere- s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei.
