Timpul de deplasare intra in calculul orelor de munca: implicatiile deciziei C-110/24 pentru angajator

Elementele centrale ale deciziei

Contextul actual

• Angajatorul (VAERSA) gestioneaza activitati de conservare in zone naturale, organizate pe echipe („brigazi”).
• Pentru fiecare zi de lucru, lucratorii pleaca de la domiciliu spre o „baza” fixa si apoi din baza, cu un vehicul apartinand angajatorului, spre santier. La final, acelasi vehicul ii readuce la baza, de unde fiecare se intoarce acasa pe cont propriu.
• Contractele prevad explicit ca timpul de deplasare intre baza si santier nu este considerat „timp de lucru” — dar, in practica, angajatorul contabiliza (doar) timpul de deplasare de la baza la santier, nu si cel de intoarcere.
• Curtea spaniola sesizatoare s-a intrebat daca deplasarea de intoarcere, in conditiile date, trebuie considerata „timp de lucru”.

 

Intrebarea preliminara inaintata Curtii UE

„Articolul 2, punctul 1 din Directiva 2003/88 — notiunea de «timp de lucru» — trebuie interpretat in sensul ca timpul consacrat traseelor dus-intors pe care lucratorii sunt obligati sa le efectueze impreuna, la o ora determinata de angajator si cu un vehicul ce apartine acestuia, intre un loc fix stabilit de angajator si locul in care isi executa sarcinile, trebuie considerat «timp de lucru»?”

 

Abordarea Curtii UE

Curtea porneste de la modul in care Directiva 2003/88 defineste „timpul de lucru”:

• Timpul de lucru = perioade in care lucratorul se afla la locul de munca, la dispozitia angajatorului, si isi exercita functiile sau activitatea.
• Perioada de repaus = orice perioada care nu este timp de lucru.
• Aceste doua concepte (timp de lucru / perioada de repaus) sunt distincte si exclud reciproc.

Pornind de la jurisprudenta precedenta (in special hotararea C-266/14 – Federación de Servicios Privados) si de la principiul eficacitatii dreptului UE, Curtea considera ca:

1. Exercitarea activitatii / functiei

Deplasarilor la domiciliul clientului sau la locul de interventie li s-a recunoscut, in jurisprudenta anterioara, ca fac parte din activitatea lucratorului, intrucat reprezinta un instrument necesar pentru furnizarea serviciului.

In speta de fata, deplasarea de la baza la santier si invers este impusa de angajator, face parte din circuitul operational al activitatii, si nu este o optiune libera a lucratorului.

2. Dispozitionalitatea fata de angajator

Curtea subliniaza ca un lucrator este la dispozitia angajatorului daca trebuie sa respecte instructiunile acestuia (locul, ora, mijlocul de transport) si nu poate dispune liber de timpul sau. In speta, deplasarile sunt organizate integral de angajator (punct fix, ora, vehicul, traseu).

3. „Locul de munca”

Pentru lucratorii care nu au un loc fix de munca — asa cum este cazul in activitati de teren — locul de munca nu poate fi limitat la punctele operationale; deplasarile care leaga baza de santier si returul sunt inseparabile de activitatea lor.

Pe baza acestor considerente, Curtea concluzioneaza ca timpul de deplasare impus de angajator intre baza si santier (dus si intors) trebuie considerat „timp de lucru” in sensul directivei.

Implicatii practice pentru departamentele de HR

1. Policiile interne privind transportul si compensarea timpului timpului de lucru

Orice politica interna care exclude deplasarile intre puncte fixe stabilite de angajator si locurile de activitate – daca acestea sunt impuse si organizate – risca sa fie considerate incompatibile cu dreptul UE.

Astfel ca:

• Timpul de deplasare dus + intors trebuie inclus in orele de lucru.
• Timpul astfel recunoscut ar putea influenta plata orelor suplimentare, ore de noapte etc.
• Daca se compenseaza prin timp liber (ore libere), calculele trebuiesc adaptate.

2. Cat de „obligatorie” trebuie sa fie deplasarea

Curtea pune accent pe faptul ca deplasarea e impusa – nu optionala – si organizata de angajator (ora, vehicul, traseu). Daca lucratorul ar putea, in mod real, sa isi administreze traseul sau sa aleaga momentul deplasarii, situatia ar putea fi evaluata diferit.

Elemente cheie de retinut

• Decizia C-110/24 confirma ca deplasarile impuse si organizate intre un punct fix stabilit de angajator si locul de activitate sunt „timp de lucru”.
• Factorii decisivi sunt: obligativitatea deplasarii, organizarea de catre angajator (ora, vehicul, traseu) si faptul ca lucratorul nu poate dispune liber de acest timp.
• HR-ul trebuie sa revizuiasca politicile interne si sa asigure conformitatea cu dreptul UE, inclusiv la nivel de evidenta si remunerare.

 

Sursa legala:

https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62024CJ0110